Mâca Marfa

Din foame au ieșit cu toții. Unul Dumnezeu știe cum i-a reușit mâcăi acest lucru. Când cineva dase fuga în sat și a anunțat-o „Marfă, Grișa tău a leșinat în deal, la cireși!”, bunica a pus fusta-n brâu și a alergat cât o ținea sufletul până la cireșii cei amari din vârful dealului, unde taică-meu păștea vaca. Mâncase cireșe fără măsură și i-a stat rău de și-a pierdut cunoștința. Când s-a întâmplat așa ceva cu un băiat din vecini, mama acestuia doar atât a zis: „Dumnezeu să-l ierte, că mai am încă șase, măcar pe ăștia să-i scap”. Nu a mai alergat să vadă de-i viu, de-i mort…

Seara, când venea vremea mulsului, bunica își striga pe rând copiii, în fiecare seară pe altul, să vină să o ajute, chipurile, să ia vițelul de la țâța vacii. Dar de fapt ea mulgea o cană cu lapte mai gras, de la urmă și o dădea norocosului zilei să o bea chiar acolo, lângă uger. Unchiu-meu Nicolae, mai plăpând, era chemat la ajutor mai des ca tata.

Plăcerea gătitului de la mâca Marfa mi se trage.
Era o gospodină rară. Și cu autoritate în sat. De când
am început și eu să înțeleg mai bine cine mi-i bunica,
de atunci țin minte că nu era în sat vreo ceremonie – petrecere de soldat, nuntă ori cumetrie – la care mâca Marfa să nu fie invitată în calitate de bucătar-șef.

La noi în sat se zice porăitoare (de la verbul a porăi, dar cu un sens neatestat în DEX – cel de a găti bucate pentru o ceremonie cu multă lume).

Îmi amintesc de nunta lui Iura, colegul meu, care a deschis calea nunților în clasa noastră, căsătorindu-se cu Lenuța, prima mea dragoste, colegă de clasă și ea. Dar acum de bunica vreau să zic. Deci, Iura se însoară. Taică-său, nea Pechea, vine la bunica cu mare rugăminte: „Țacă Marfă, îmi însor băiatul cel mare. Hai, te rog, și fii porăitoarea, să nu mă fac de rușine”. Bunica încearcă să dea vina pe picioare, că nu o mai ascultă, mai zice că „de-amu‘ câte femei-gospodine bune sunt în sat, la ce-ți mai trebuiesc eu, bătrână și neputincioasă?”. Dar până la urmă urcă în atașul motocicletei lui nea Pechea și merge să ia în primire bucătăria, să facă lista de bucate, de produse necesare și toate ce mai trebuie pentru a face masa de sărbătoare să fie masă de sărbătoare.

După ce mâca Marfa discută cu soacra mare și cu celelalte femei meniul, la tablă este chemat nea Pechea: „Ia, măi, un caiet și scrie ce trebuie să ne aduci”. Și începe bunica a enumera kilograme de orez, de morcov, varză, capete de cocoși, litri de ulei și tot așa. La un moment dat, nea Pechea zice: „Țacă Marfă, parcă-mi pare cam mult ulei – tocmai unșpe litri”. La care mâca Marfa dă mâinile la spate, dezleagă fără grabă nodul, își scoate șorțul, îl împăturește cu grijă și dă să se scoale de pe scaun: „Hai, măi Pechea, și mă du acasă, că, văd eu, tu nu vrei să faci nuntă, da vrei să mă faci de râs în fața satului. Că dacă sarmalele vor fi seci, lumea n-o să zică că socrul mare e zgârcit, da că Marfa a îmbătrânit și nu mai e în stare să facă o mâncare ca lumea. Hai, du-mă mai bine acasă”.

A fost o nuntă frumoasă! Și cu bucate pe potrivă.

Mâcă Marfa, știu că mă privești de acolo, de Sus și că mă auzi. Ia zi-mi măcar acum, cu ce mă hrăneai mata până venea mama de la școală să mă alăpteze? Că ei așa și nu i-ai mai spus, repetai mereu: „Angelică, nu mă întreba pe mine, va crește băiatul mare și ți-a spune el singur”.

Cu ce, mâcă Marfa?…